vineri, 28 decembrie 2012

Melinda, păpuşa fermecată


       Copiii nu pot trăi în afara exemplului. Ar fi neproductiv să descoperi de fiecare dată roata, totuşi nu trebuie să pierdem din vedere posibilitatea de a acţiona liber, deschis, degajat, creativ în situaţii date. Exemple sunt multe şi se ştie că puterea unuia este mare, darămite a mai multora. Cum să împaci două direcţii opuse?

                 ... păi, ridicându-te deasupra lor şi cuprinzând totul dintr-o privire!

   Povestea de faţă oferă copilului exemple de comportament corespunzător aşteptărilor avute de adulţi. Or se ştie că adulţii au reguli stricte în ceea ce priveşte felul copiilor de a se purta, ferească Dumnezeu de luat vreun nas la purtare, imediat acesta este retezat, cât mai de timpuriu cu atât mai bine, cum ar veni din faşă. Nu iau apărarea copiilor sunt ei destul de pricepuţi în a-şi cere drepturile, faptul ca uneori nu sunt urechi de adult responsabil prin preajmă, este o cu totul altă poveste. Nu iau apărarea nici a adulţilor, vin ei cu poveştile lor în spinare, să le mai pun şi eu altele ar însemna să dau frâu liber afecţiunilor de coloană. Adult – Copil, o ecuaţie vie, a cărei soluţie nu poate fi doar o prescripţie comportamentală. Pentru mine creativitatea în relaţie reprezintă o garanţie a autenticului acelei relaţii. Nimic împins la extrem, sunt conştient de liniştea pe care ţi-o dă un lucru învăţat şi care de atâtea ori a dus la succes. Faptul că într-o situaţie ştii care este norma comprtamentală, este reconfortant, dar la o analiză ulterioară, poate apărea întrebarea Cine sunt eu? Dar destul cu graţia pe câmpurile ce se cer bătute şi să vedem ce ne învaţă/propune Alina şi Melinda, păpuşa ei cea fermecată.
            Facem cunoştinţă cu Alina în ziua aniversării vârstei de opt ani, ceasul abia îşi târâie arătătoarele, vrea să fie odihnit pentru când va începe petrecerea… şi ultimul oaspete pleacă. Alina se duce la culcare şi cu toate că are opt ani, îşi ia păpuşa cea nouă şi o culcă în pat, alături. Dar ce nume să-i pună păpuşii? Numele meu este Melinda, îi răspunde păpuşa. Odată produsă întâlnirea, Alina începe un dialog cu Melinda pe marginea întâmplărilor specifice şcolarilor, cum ar fi făcutul temelor, descoperirea celor mai bune condiţii în care temele pot fi făcute, teama de dentist, comportamentul din timpul mesei, ordine şi curăţenie în cameră, dorinţa de a înlocui şcoala cu joaca eternă, răzbunarea, comportamentul în sala de spectacol, prima noapte petrecută pe cont propriu în casă, cum să ne comportăm în vizită. O aventură deosebită este jocul de-a cearta, unde Alina şi Melinda cu un fler psihologic foarte pătrunzător, propun unor adulţi o imagine în oglindă, a certurilor dintre ei şi, e caraghios, adult fiind să te vezi parodiat de doi năpârstoci.
            Aventurile nu sunt lipsite de dichis şi schepsis epistemologic, dar sunt încărcate pe alocuri de responsabilitatea necesară unor astfel de scrieri din vremea aceea, căci şoimii patriei, viitorii pionieri trebuiau să cunoască norma socială acceptată. Aflăm în final că nu există păpuşi fermecate şi că Melinda este o proiecţie a Alinei în joaca ei de copil. Melinda nu este altceva decât conştiinţa morala, pe care Alina nu este pregătită să o accepte şi o pune pe seama păpuşii. Alina, copil fiind are nevoie să fie trasă de mânecă pentru a face lucrul corect… avem totuşi o problemă, relaţiile sociale nu sunt un exerciţiu matematic care pretinde un singur răspuns corect.

Temă: Intraţi într-un magazin cu trăsături de personalitate, ce oferiţi în schimbul a ceea ce vă doriţi?

Autor: IULIANA PETRIAN (01 martie 1946, Arad – 08 septembrie 2011)
Copertă şi ilustraţii: DANA SCHOBEL-ROMAN
Editura: Ion Creangă


Lector: MARIETA NICOLAU-PLĂMĂDEALĂ
Tehnoredactor: KLARA GALIUC
Bun de tipar: 19. XI. 1986. Apărut: 1986
Coli de tipar: 4,25




duminică, 16 decembrie 2012

Făt-frumos cel rătăcit


            Azi ne dedulcim la culoare – fiind puţin text în cartea de faţă –  dăm iama în creioane şi punem ascuţitoarea la treabă. Odată am învăţat să fac păsări de curte din lupta ascuţitorii cu creioanele colorate, dar nu mai am acele două mâini dibace, am rămas doar cu o amintire cu dichis despre revista Şoimii Patriei şi paginile ei de mijloc. Aşa mi se întâmplă când văd lucruri care-mi plac, dau fuga la sertarul… nu! nu e bine sertarul, potrivit ar fi cufărul, căci pe vremea basmelor, cuferele erau la putere. De ceva vreme încerc să deschid capacul să văd… aşa sunt eu învăţat, să văd, pentru mine văzul este dominant. Din fericire supremaţia văzului se termină aici, în faţa acestui cufăr, aici văzul cedează şi dă ascultare urechii. Într-un sertar trebuie să te uiţi, în ceea ce priveşte cufărul, mai întâi ai face bine să-l asculţi şi mai apoi… vom vedea, dacă e ceva de văzut.
            În cufărul meu de astăzi am un basm, îmi place să cred că am şi ureche… şi dacă în ceea ce mă priveşte pot exista dubii în privinţa calităţii mele de a asculta, în ceea ce-l priveşte pe Petre Ispirescu aceste dubii nu există. Astăzi se pot imagina o mulţime de lucruri, dar basme mai greu. Cel mai uşor este să spunem că vremea lor a trecut şi că norocul nostru a fost Petre Ispirescu, care a cules aceste basme astfel încât cei dornici să asculte timpurile trecute o pot face citind, na!
            Mă gândesc şi gândul meu mă-ntreabă care-i sunt părinţii lui. Îi răspund că simţurile sunt părinţii lui, cele cinci simţuri care nu ne lasă indiferenţi faţă de ceea ce trăim. Dar gândurilor le trebuie haine pentru a apărea în lume şi astfel au fost inventate cuvintele, haine potrivite sau nu pentru ceea ce gândim. Să ascultăm gândurile îmbrăcate în cuvinte potrivite sau nu, iată o provocare pentru omul din noi! Atunci când vine vorba de basm – nu contează că avem în vedere omul de acum sau omul din trecut – nu există altă cale decât cea a ascultării. Basmul nu poate fi verificat, el poate fi repovestit şi ilustrat. Basmul Făt-frumos cel rătăcit a fost comunicat de P. Niculescu din Craiova la 1862 lui Petre Ispirescu. De atunci şi până în 1968 când avea să fie repovestit şi ilustrat de Sorin Obreja cu siguranţă el a mai fost spus pentru multe urechi. Hainele basmului sunt naturale, nu provoacă iritaţii, mâncărimi sau alergii. Ele sunt primele haine, care studiate ar putea să ne spună câte ceva despre gândurile oamenilor din trecut.  Există ceva arbitrar între cuvânt şi inputul dat de simţurile noastre, care creează gândul…

                        - Da, că şi animalele au simţuri…
           
            În ceea ce-i priveşte pe oameni cred că există ceva ce ne saltă – un pic – deasupra de genunchiul broaştei şi acesta este frumosul. Pentru animale lucrurile sunt egale sau indiferente din această perspectivă a frumosului. Omul nu poate rămâne indiferent în faţa frumosului. Este adevărat că astăzi frumosul se găseşte mai greu, dar asta nu pentru că s-a diminuat cantitatea de frumos ci pentru faptul că, input pentru gândurile noastre, au devenit cuvintele însele. Noi creăm gânduri plecând de la cuvintele pe care le auzim, fără să mai verificăm legătura lor cu realitatea, pierdem din vedere faptul că un cuvânt trebuie să descrie o realitate, nu un alt cuvânt. Este nevoie să ascultăm şi d-asta zic că basmul ne face bine. Pe scurt avem o pereche de oameni a căror avere e munca şi sprijin le e o iapă şi nădejdea de a avea un copilaş. Au încercat tot ce le-a dat atât prin capul lor, cât şi al altora de a-şi vedea nădejdea devenită realitate. Nimic nu le-a fost de folos, până în momentul în care un vrajitor i-a dat omului un măr spunându-i să aibă grijă să-l mănânce doar nevastă-sa şi nici o altă fiinţă vie sa nu-l atingă. Nevastă-sa cu oareşce aere coconoase curăţă marul de coajă pentru a-l mânca iar cojile sunt mâncate de iapă şi după nouă luni femeia naşte un fecioraş, iar iapa un mânz (între noi fie vorba iapa s-a cam grabit cu vreo doua luni). Şi creşteau cei doi cât alţii în zece ani şi băiatul era deştept tare. Totul bine şi frumos până într-o zi în care cei doi s-au tot dus şi duşi au fost la plimbare, căci s-au rătăcit şi mi-se responsabilizează nene calul şi pleacă să găsească rost de chiverniseală şi găseşte nişte zâne care-l acceptă pe băiat drept argat şi băiatu-i ager şi pe placul zânelor, asta până nu-l învaţă calul să se scalde în baia zânelor şi să le fure nişte nuci feremcate şi p-aci ţi-e drumul. Şi unde nu încep a ţipa casele zânelor ca din gură de şarpe (că zânele fiind cu mult înaintea oamenilor îşi puseseră alarmă) şi dă-i fugă şi urmărire. Băiatul le face cu bâz şi le arată coltucul zânelor, care-l iartă, ce să facă. Şi uite aşa ajunge la curtea unui rege, unde se bagă slugă la grădinar şi ca să-şi asundă părul de aur, căci cu asta se alesese după ce se scăldase în baia zânelor îşi pune pe cap o băşică de vacă şi lumea începe să-i spună Chelaş. Regele asta avea trei fete şi Chelaş le face una boacănă ducându-le într-o zi trei buchete de flori, celei mari un buchet cu flori trecute, abia mai mirosind, celei mijlocii îi duce flori înflorite şi frumos mirositoare, iar celei mici îi duce un buchet de boboci... şi regele îşi dă seama după ce-i trece mânia ce are de făcut. După câteva peripeţii în care cea mică are timp să-l vadă pe adevaratul chelaş se hotărăsc nunţile regale şi bineînţeles cea mică îl alege drept soţ pe sluga grădinarului. Regele se supără şi-i surghiuneşte de la castel, dar Chelaş îşi va dovedi puterea şi măiestria atât în luptă cât şi în căutarea unui leac care-i va reda vederea regelui şi toate astea nu fără ajutorul calului cel năzdrăvan, care rămâsese responsabil. În faţa unor asemenea dovezi regele cedează...

Temă: Stabiliţi trei cuvinte care vă plac şi constataţi de câte ori le auziţi pe parcursul unei zile.

Cules: PETRE ISPIRESCU (1830, Bucureşti – 27 noiembrie 1887, Bucureşti)
Repovestit şi Ilustrat: SORIN OBREJA
Editura: Ion Creangă.




Redactor responsabil: VINICIU GAFIŢA
Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU
Dat la cules: 10.11.1967. Bun de tipar: 25.02.1968. Apărut: 1968
Comanda nr. 8689. Tiraj: 100140. Hârtie: Offset A de 100g/m2
540x840/8. Coli editoriale: 4,04. Coli de tipar: 3. A.: 16581. C.Z.
pentru bibliotecile mici: 8R – 93


           
            

marți, 27 noiembrie 2012

Till Buhoglindă


            De unde să apuci o astfel de carte ca să-ţi fie bine la citit? E o carte incomodă prin întinderea sa, cel puţin exemplarul pe care-l am eu se măsoară şi iese câştigător din mai toate bătăliile, poate doar o carte a lui Tony Wolf să-i ia faţa… dar vorbim de categorii diferite şi nu este fairplay. Nu vorbesc la figurat, ea chiar este o carte mare şi destul de incomodă la citit, singura variantă – după mine – este aceea de a sta pe burtă cu picioarele bălăbănindu-se din genunchi, cu palmele sprijinind bărbia şi ochii lăsaţi să urmărească îndeaproape peripeţiile acestui erou. Mi se pare de o ghiduşie teribilă următoarea scenă: cum ar fi să citeşti în metrou ceaslovul acesta?
            Un format de dimensiuni normale pentru această carte ar fi fost un gest meschin pentru un erou ca Till Buhoglindă care are nevoie de o scenă pentru a-şi monta farsele pe care le joacă. El este asemenea unui regizor care dă personajelor libertatea de a se juca pe sine aşa cum vor, dar când este depăşit bunul simţ cortina se ridică şi începe spectacolul.
            Şi ce spectacol ne oferă acest personaj, căci concluzia istoricilor este aceea că el nu a existat în realitate, deşi sunt unii care au adus nişte contraargumente cum ar fi o piatră funerară şi un înscris dintr-un act oficial (o condamnare la închisoare pentru jaf la drumul mare) în care s-a găsit numele lui Till Buhoglindă. Să lăsăm în seama detectivilor de tot felul chestiunea existenţei şi să purcedem în a fi pelerini în evul mediu. Căci asta este Till, un pelerin, care pentru nişte vorbe spuse pe şleau, cum că slujbele pentru morţi sunt mai mult o învârteală popească, este surghiunit din ţinutul Flandrei natale pe trei ani, „cu îndatorirea de a face un drum de pocăinţă până la Roma şi de a se înapoia de acolo cu iertarea  papei.”
            Pe drum, prin farsele şi renghiurile pe care le joacă numele său îşi capătă adevăratele proporţii. Till Buhoglindă pare a fi un fel de Gică contra, prin negarea naturalului, firescului, prin negarea lui aşa ar fi făcut toată lumea, Till ne arată, ca o oglindă răsturnată, o altă faţă a lucrurilor, de altfel porecla de Buhoglindă i se trage de la o trăsnaie pe care ar fi făcut-o pe când avea cincisprezece ani şi anume şi-a meşterit un cort şi din fân o ramă şi striga în gura mare că poate arăta, cui vrea să vază, fiinţa de acum şi pe cea viitoare, dacă-i venea ca muşteriu vreun militar, Till îi arăta un taler mare cu carne şi pâine spunându-i că războiul o să-l facă ciorbă. „ Şi în loc să le spună în graiul său flamand Ik ben u lieden spiegel – sunt oglinda voastră, le zicea pe scurt Ik ben ulenspiegel.” Oricum, el este un personaj dublu deoarece numele lui înseamnă buhă şi oglindă Ulen, Uyl, Eule = bufniţă, Spiegel = oglindă.
            Punctul pe care-l foloseşte drept sprijin pentru a răsturna situaţia cu cracii-n sus este înţelegerea limbajului figurat în sens literal, el cerne efectiv făina în lumina lunii, el face treaba doar pe jumătate, interzicându-i-se să calce pe pământurile unui bogătan, el cumpăra nişte pământ de la un ţăran liber, îl pune în căruţă şi traversează ţinutul acelui bogătan fără să-i pese de ceva, se ascunde în butoi pentru a face o cusătură care să nu se vadă.
            Till nu este un nebun decât în aparenţă, căci aşa cum îi spunea tatăl sau – Claes – dându-i o jucărie de răchită cu clopoţei „Clopoţei, clopoţei tililinctintinc, de ăştia să ai totdeauna în tichiuţa ta, omuleţule, căci numai nebunilor le merge bine.” Till dispune de o înţelegere superioară a lumii în care trăieşte şi o foloseşte mai ales în favoarea sa, totuşi, dacă cineva poate învăţa ceva din ceea ce spune el atunci e un bun câştigat.
            Reuşita lui Till nu se bazează doar pe înţelepciunea, spontaneitatea sa ci şi pe respectarea cuvântului de onoare pe care ceilalţi şi-l dau, pe capacitatea acestora de a trece la un nivel superior al înţelegerii atunci când poanta este spusă, insight-ul destructurează o schemă veche deschizând o nouă perspectivă de a vedea lucrurile. Acest efect de iluminare pe care îl are farsa jucată îl scapă din multe belele pe Till Buhoglindă.
            O altă modalitate pe care Buhoglindă o foloseşte pentru a scăpa de belele este oferirea de răspunsuri a căror verificare este adesea imposibilă şi cade în sarcina celui care a întrebat. Este episodul cu învăţaţii din Praga cărora le spune că mijlocul pământului este chiar sub picioarele lui, învăţaţilor nerămânându-le altceva de făcut decât să verifice.
            Ca un deliciu asemenea unei fantezii cu rahat – asta ca să citez o reclamă năstruşnică la o patiserie – se pare ca există şi o explicaţie cu nuanţe scatologice a numelui lui Till Buhoglindă şi anume ul`n Spegel, care s-ar putea traduce prin ştergeţi fundul. Oricum, sunt destule episoade care ar putea susţine o astfel de explicaţie – să-l amintim pe cel în care călătorind împreună cu tatăl sau, arăta fundul trecătorilor – şi făcând o asociaţie – bolnavă – între gura / gaură spurcată, vorbind de asemenea şi de faţa de fund, lucrurile capătă consistenţă, atâta timp cât nu intrăm într-o fază de diaree verbală… oricum, de-a lungul timpului episoadele acestea scatologice, au fost epurate, mai ales în ediţiile destinate copiilor.
            Pentru mai multe farse, peripeţii, renghiuri şi atmosferă de ev mediu se poate citi şi romanul scris de Charles de Coster, Ulenspiegel, Editura Univers, Bucureşti, 1986 din care am citat şi eu.

Temă: Răspundeţi printr-o formulă matematică la întrebarea câte fire de păr are pe cap un om în vârstă de 27 de ani.

Autor: poporul din Ţările de Jos
Repovestire: AL. ALEXIANU
Copertă şi ilustraţii: VAL MUNTEANU
Editura: Ion Creangă




Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Apărut 1970. Comanda nr. 9615
Hârtie ofset A 70 x 100 de 87,5 g/m2
                                            Coli de tipar 10,5                                                                                 





















  

vineri, 16 noiembrie 2012

Pinocchio


            Spun Pinocchio şi gândul capătă contur din confluenţa a două reprezentări, o carte mare cu ilustraţii de Val Munteanu (dar despre ea într-o postare viitoare) şi o pereche de pantaloni cu vipuşcă… sunt pantalonii lui Pinocchio din desenele animate ale lui Walt Disney . E ceva vreme de când stam pe burtă şi citeam… şi timpul nu a stat, a intrat în slujba uitării şi eu am rămas cu un Pinocchio căruia îi creşte nasul atunci când minte şi cu o evadare din burta balenei, făcând-o să strănute… dar asta nu-i din carte, e din desenele animate…
            Nu-mi propun să-mi interoghez memoria în privinţa legilor ei, aş fi curios ca un eşantion extras din masa cititorilor de Pinocchio să povestească pe larg, cu toate amănuntele disponibile povestea acestuia. Ipoteza mea este aceea că povestea se va învârti în jurul câtorva episoade, maxim trei. Am avea aşa: creşterea nasului, îngropatul banilor, evadarea din burta balenei şi bonus, transformarea în măgăruş şi superbonus, prizonieratul din cetatea „Înhaţă-Nătărăi”. Dar nu vom şti niciodată cât şi cum în aceasta povestire interferează desenul animat.
            Pinocchio a ajuns să fie precedat de creşterea nasului, el este exemplul viu că nasul îţi creşte atunci când minţi…

                        I s-a întâmplat şi lui Pinocchio, ti se poate întâmpla şi ţie

sau într-o formă asemănătoare se poate auzi dojana părinţilor la adresa copiilor prinşi cu mâţa-n sac. Pinocchio a ajuns să aibă o funcţie de bau-bau, iar caracterul sau educativ prin care unui copil i se arată că este mai bine să înveţe carte şi să asculte doar de părinţi este trecut în plan secundar sau eventual poate fi amintit în legătură cu episodul transformării lui Pinocchio în măgăruş. Se întâmplă aşa pentru că adulţii sunt centraţi pe exemplul negativ, pierzând din vedere o ancoră puternică a poveştii si anume comportamentul zânei… oricum zânele trebuie să aibă un comportament bun, orice ai face, nu? Câţi dintre copiii deveniţi adulţi şi cititori de Pinocchio, mai păstrează amintirea zânei şi a atitudinii ei pline de încredere şi iertare… ştiu că până data viitoare nu o să mai faci.
            Lăsând la o parte consideraţiile mele, mai mult sau mai puţin (im)pertinente, Pinocchio este povestea devenirii, a transformării unui copil în adult, momentul crucial, cel în care se testează calitatea educaţiei, este cel al asumării responsabilităţilor. Pinocchio trece testul, având grijă de bătrânul său tată şi muncind pentru un pahar cu lapte la roata grădinarului, ba mai mult, renunţă la banii câştigaţi pentru a-i trimite zânei care este bolnavă. Urmează răsplata şi anume transformarea în băieţel adevărat (nu că n-ar fi fost până atunci, căci aşa-i şade bine unui băieţel, să mai facă şi drăcării)… sunt unii care pot întreba…

Temă: Argumentaţi dacă transformarea în băieţel adevărat a lui Pinocchio poate fi      socotită un lucru bun sau rău.

Autor: CARLO COLLODI (pseudonim al lui CARLO LORENZINI 24 noiembrie 1826 Florenţa – 26 octombrie 1890, Florenţa)
Copertă şi ilustraţii: EUGEN TARU
Traducere: ROMULUS ALEXANDRESCU
Titlu original: Le avventure di Pinocchio. Storia di un burattino.
Editura: Tineretului

   
Redactor responsabil: VINICIU GAFIŢA
Tehnoredactor: ION PANAITESCU
Dat la cules 09.11.1962. Bun de tipar 19.01.1963. Apărut 1963. Comanda nr. 5931. Tiraj
40160. Broşate 35100 + legate 5060. Hârtie semivelină de 63 g/m2, 540x840/8. Coli edi-
toriale 15,3. Coli de tipar 23. Planşe 10. A.T. 1802. C.Z. pentru bibliotecile mici 8AR.


marți, 6 noiembrie 2012

Povestea gâştelor


            Atunci când citim o poezie e ca şi cum am deschide un dicţionar de sensuri. Un sens e ceva mai mult decât o definiţie, el ne spune o poveste, ne învaţă ceva, ne oferă un punct de sprijin pentru a răsturna o mică parte din lume…

                        - A! şi vedem ce cade din ea, e ca şi cum ne-am întoarce buzunarele pe dos.

… este posibil, numai dacă vorbim de buzunarele unui copil deoarece aici poţi găsi o mulţime de lucruri al căror rost şi folosinţă diferă de la adult la copil. Sunt lucruri uitate şi regăsite, lucruri pe care le poţi ţine în palmă şi te întrebi cum să le foloseşti, instrucţiunile îţi lipsesc. Nu îţi folosesc la nimic dacă îţi lipseşte spiritul ludic, caută-te prin buzunare poate mai găseşti o fărâmă şi vei trăi o surpriză care ţi se va citi în stralucirea ochilor.
            Mai există o modalitate de a da sens, este cea a inspiraţiei poetice... dar nu-i treabă uşoară, se ştie doar că muzele sunt tare pretenţioase.
            Ce ne rămâne de făcut într-o astfel de situaţie? Poate mai multe lucruri, eu, astăzi, mă gândesc la cititul poeziilor, căci aşa cum spuneam, acestea dau un sens lucrurilor pierdute şi regăsite, scot la iveală sub influenţa muzelor înţelesuri pentru fapte anodine, creează contururi pentru simţăminte altfel greu de prins...
            Lucrul pierdut şi regăsit în poezia de faţă este... cârdul de gâşte, fac precizarea deoarece el poate fi şi de raţe şi după unele abecedare, poate fi şi de cocori. Câţi din copiii oraşului de astăzi au avut ocazia să vadă un cârd de gâşte pe viu şi mai mult decât atât, au fugit speriaţi de gâscanul care-i sâsâia de mama focului? Să mă gândesc şi la situaţia în care există curajul de a-l înfrunta? Acesta este lucrul pierdut şi regăsit. În ceea ce priveşte sensul, muzele sunt darnice şi ne explică de ce sâsâie gâscanul, de ce este el mereu pus pe harţă... din cauză că şi-a pierdut papucii cu firet şi lucrătură fină şi cum te vede încălţat, te vrea iute descălţat. Explicaţia nu acoperă toate posibilităţile existente la un moment dat, cum ar fi de exemplu, să treci desculţ pe lângă un gâscan, să treci pe lângă un gâscan care nu este în compania gâştelor, să treci cu un picior încălţat şi cu unul descălţat, să treci descălţat dar cu papucii în mână... Ce ne facem cu toate aceste situaţii?
            Muzele ne-au întors spatele, spiritul ludic este bine întemniţat, nu ne rămâne de făcut nimic... ba, totuşi ar fi ceva: să devenim cercetători americani.

Temă: Ordonaţi crescător următoarele cuvinte: sens, înţeles, noimă, lucru, definiţie.

Autor: GEORGE COŞBUC (20 septembrie 1866, Hordou – 9 mai 1918 Bucureşti)
Copertă şi ilustraţii: VASILE OLAC
Editura: Ion Creangă


Redactor: MARIETA NICOLAU-PLĂMĂDEALĂ
Tehnoredactor: FLORENTINA PREDA
Bun de tipar: 9.XI.1988
Coli de tipar: 2
Apărut: 1989









sâmbătă, 27 octombrie 2012

Păţaniile Pinocchiettei


            Tot gândindu-mă la povestea aceasta, am ajuns să pun faţă în faţă două concepte, cel de istorie şi cel de poveste…Istorie poate însemna şi păţanie, iar orice păţanie îşi are povestea ei. Istorie poate însemna şi un complex de ştiinţe care se ocupă de devenirea unei societăţi, dar şi povestea poate fi privită ca o ştiinţă care se ocupă cu devenirea persoanei, ajungând chiar la rafinament dacă vorbim de poveştile terapeutice. Putem vorbi de istoria de viaţă a unui personaj, dar şi de povestea vieţii unui om concret. Putem trăi istoria citind o poveste, putem face istorie scriind o poveste, de cele mai multe ori, dar sunt momente în care citirea unei poveşti poate face istorie. Se spune că istoria se repetă pentru a ne da posibilitatea să învăţăm, nu ni se spune de ce se repetă poveştile… un răspuns simplu ar fi, pentru că sunt frumoase, iar timpul petrecut la poveşti nu face altceva decât să îţi îmbogăţească istoria ta personală de viaţă.
            Atenţie, urmează o reprezentare mecanică căci trecerea asta de la istorie la poveste şi invers îmi sună în cap ca un cuplu celebru – biela / manivela. Deşi acest cuplu pare a fi desuet astăzi în lumea trenurilor, el a asigurat înaintarea, iar înaintarea poate fi asemuită destul de uşor cu devenirea…să devenim ceea ce suntem şi pentru asta avem la îndemână poveştile ca instrumente şi istoria ca repertoar.
            Să devină un băieţel adevărat, acesta era visul lui Pinocchio, cum l-a împlinit, e poveste veche, cam de pe la 1880. Să devină o fetiţă adevărată, acesta era visul Pinocchiettei, cum l-a împlinit… ei, despre asta e povestea de faţă.
            Un principiu ne spune că dacă ceva nu funcţionează, încearcă altceva. Prin urmare dacă ceva funcţionează şi urmăreşti producerea aceluiaşi rezultat într-o altă situaţie fă ca mai înainte. Cum a ajuns Pinocchio să fie băieţel adevărat? A trecut printr-o mulţime de peripeţii. Cum va ajunge Pinocchietta să fie o fetiţă adevărată? Ei bine, trecând prin acelaşi tip de peripeţii.  Povestea Pinocchiettei se foloseşte de elementele structurale ale poveştii lui Pinocchio, pe care le adaptează reuşind să ajungă la efectul dorit… şi anume, transformarea Pinocchiettei în fetiţă. Avem şi aici o zână bună, o echipă de doctori veniţi să o ajute pe Pinocchietta, care-şi pierduse vocea, trecând printr-o păţanie, în urma căreia a ajuns stană de piatră… dar să-i ascultăm pe „cei trei discipoli ai lui Esculap, care nu erau alţii decât un Mierloi, un Papagal şi un Păianjen. Cel dintâi vorbi Mierloiul (care avea aerul că e mai învăţat decât toţi), pe un ton solemn, începând să spună că paralizia limbii provenea, în acest caz, din faptul că pacienta pălăvrăgise mult în clasă şi mâncase prea multă îngheţată. Vorba lungă oboseşte limba. Frigul din îngheţată, când atinge un organ delicat ca limba, obosită şi aşa de trăncăneală, atacă direct fibrele, provocând întâi un fel de reumatism şi ducând apoi, în cazul când nu e îngrijită la timp, la paralizie.
            Papagalul dădea din cap, având aerul să spună că el e de altă părere. Începu prin a-şi cere iertare că nu este de acord cu ilustrul său coleg, dar repetă în mare parte ceea ce spusese Mierloiul şi apoi, cu o voce puţin ascuţită, afirmă că adevărata cauză a paraliziei se datora minciunilor prea multe pe care fetiţa le spusese maică-si.
            Pinocchietta, care auzise totul, îşi ascunse ruşinată capul sub plapumă. Papagalul vru să demonstreze, la rândul lui, că ştie şi el multe lucruri, afirmând că minciunile, în momentul când sunt spuse, lasă în urma lor o toxină foarte dăunătoare pentru limbă. Persoanele care-şi dau seama la timp de acest lucru şi încetează să mintă rămân în general numai cu un bâlbâit. Dar cele care continuă să spună minciuni ajung iremediabil la o completă paralizie.
            Păianjenul, care ascultase cele spuse cu mult scepticism, interveni spunând că un bun tratament cu păienjeni electrici pe limbă şi o serie de puncte de foc puteau să ducă la un bun rezultat.”
            Cert, Pinocchietta are şi ea parte de aventurile ei, este transformată în stană de piatră şi vândută la o licitaţie, care a avut loc în comuna Credulelor, trăieşte pe pielea ei legenda Aracnei; este transformată în sirenă şi evadează din tărâmul de sub ape dar ajunge în mâinile piraţilor, or se ştie că piraţii au o oareşce propensiune, atunci când vine vorba de sirene.
            Şi mai sunt ceva aventuri până ce Pinocchietta devine fetiţă adevărată şi îl întâlneşte pe fratele ei Pinocchio şi pe tatăl ei Geppetto. Da, Geppetto are o soţie, pe Geppetta. La un moment dat se pare că cei doi s-au certat, preferând să-şi facă fiecare propriul odor… nu intrăm în intimităţile lor.
            Îmi mai place această poveste deoarece nu suferă de „logica de frigider” şi anume, ea are răspunsuri fireşti la întrebări care-ţi apar pe măsură ce citeşti.

Tema, este mai mult o provocare: Găsiţi orice fel de informaţie despre autorul acestei cărţi.

Autor: EMILIO MANLIO BOLOGNA
Copertă şi ilustraţii: CONSTANTIN NIŢULESCU
Traducere: DRAGOŞ VRÂNCEANU
Titlu original: Le avventure di Pinocchietta (La sorellina di Pinocchio) (1958)
Editura: Tineretului

Redactor responsabil: Mimi Westfried
Tehnoredactor: V. Postelnicu
Dat la cules: 09. 10. 1964. Bun de tipar: 12. 04. 1965
Apărut: 1965. Comanda nr. 6282. Tiraj: 25120. Hârtie:
offset B de 100 g/m2 70x100/16. Coli editoriale: 5,43
Coli de tipar 6. AT 12393. C. Z. pentru bibliotecile
mici 85 – 93-R.

vineri, 19 octombrie 2012

Totul pentru un leu

Această carte poate fi câştigată aici.

            Care să fie misterul circului? Din ce este făcut lipiciul lui, astfel încât copiii stau cu gurile căscate şi pot fi cuminţi zile întregi, dacă este vorba de câteva bilete la circ? Care este impulsul care-i trezeşte pentru a ajunge la timp la matineu? Ce vis îi determină să se dea jos din tren, pentru a trage o raită prin împrejurimile cortului înalt, bine întins şi frumos colorat? Este o întâlnire la mijloc de drum, copilul vine cu deschiderea lui spre poveste, iar circul vine cu lumea lui de poveste, o lume în care realul este acoperit de măşti, costume, este escamotat prin jonglerii şi tertipuri, este scos din joben sub formă de iepure, este pus să facă sărituri mortale la trapez, este apăsat pe nas şi luat ca partener de joacă, este dresat şi răspunde cuminte la formula de halei hop… este realul ghiduş, care nu te ceartă şi este dispus să se joace cu tine… atâta timp cât îţi plăteşti biletul de intrare. Pentru unii, acest bilet costă bani, sunt alţii care plătesc cu timpul pierdut şi puţini sunt cei care intră… dar am intrat pe tărâmul adulţilor şi noi vorbeam de copii.
            Şi tot un copil este şi Nae Deşteptul, un băieţel de unsprezece ani, pe care îl ştim dintr-o scriere anterioară, dar dacă nu-l ştim, nu-i nimic, vom afla în curând ce-i poate pielea. El urmează să facă un voiaj la Bucureşti, pentru a-şi petrece vacanţa de iarnă la unchiul Titi, asta, drept răsplată pentru notele bune de peste an. Lucrurile sunt simple, dar nu sunt aranjate deoarece nu există un geamantan în toată casa. Asta nu este o problemă pentru Toni Cuţit, prietenul lui Nae, care îi va da un geamantan, o bijuterie nu alta… nici Jean Marais nu are un asemenea geamantan. Este vorba de o cutie de îngheţată Polar, nou-nouţă. Toni Cuţit este ucenic la Cooperativă şi se îndeletniceşte cu transportul bunătăţilor, cu ajutorul unui triciclu cu dulap, pe care este pictat un tort mare cu frişcă, iar sub el cu litere mari colorate scrie aşa:

„VĂ RUGĂM, OAMENI MATURI,
DAŢI COPIILOR PRĂJITURI!”

            Cum călătorului îi şade bine cu drumul, Nae porneşte spre Bucureşti, nu înainte de a promite că va fi un exemplu de cuminţenie. Ce-am promis şi ce-am comis sună scurt şi prevestitor un titlu de capitol, căci la oprirea trenului într-o staţie, Nae vede garate vagoanele Circului Pedro-Pedro, nu rezistă ispitei şi coboară, are timp cincisprezece minute pentru dus, văzut şi întors… socoteala nu-i iese şi rămâne de căruţă, a! pardon, de tren. Nu se panichează, fiind un băiat deştept şi vede – lăsăm partea cu paharul plin pe jumătate în seama celor interesaţi, am putea să-l numim aici pe Ahab-Ben-Buhr, un dresor nemilos de tigri Royal, dezgustător şi pus pe răutăţi căci nu-i place concurenţa şi este dispus să facă orice pentru a scăpa de ea. Concurenţa este leul Leon, faima Circului Pedro-Pedro, dar care acum nu mai face doi bani, de când dresorul lui, Mustafa, a dispărut subit din circ, toată lumea îl bănuieşte pe Ahab-Ben-Buhr, dar nimeni nu poate dovedi nimic – ziceam că Nae nu se sperie şi se hotărăşte să vadă circul mai bine şi iată că îl întâlneşte pe doctorul Prill, un faimos dentist de animale, el însuşi fiind o maimuţă. Doctorul Prill simte potenţialul lui Nae şi îi povesteşte despre amărăciunea leului Leon. Nae se hotărăşte ca între cele două trenuri, cel pierdut si cel pe care îl va lua spre Bucureşti, a doua zi dimineaţă, să îl salveze pe Leon.
            Salvarea leului Leon are loc şi este spectaculoasă, nu amintim decât beţia cruntă a lui Ahab-Ben-Buhr pusă la cale de Doctorul Prill, evadarea tigrilor Royal şi escapada lor în oraş (cel mai bine se vor simţi la măcelărie), strângerea de alimente şi hrănirea leului Leon, căci de la Ahbebe (toată lume îi zice aşa lui Ahab-Ben-Buhr, e mai simplu) mânca doar bătaie, numărul senzaţional executat de Nae, Doctor Prill şi Leon, mulţimea dezlănţuită, recuperarea dresorului Mustafa, mai precis a memoriei acestuia (şi-o pierduse în urma unui accident pus la cale de Ahbebe), reîntâlnirea emoţionantă dintre Mustafa şi Leon, multiplele contracte propuse de domnii Ostiapenco, directorul Circului Mare din Moscova, Ronai de la Budapesta, Alberto din Brazilia, Kuku-Rucu de la circul din Tokio, domnul Gérard de la Paris, maestrul Giulio de la Roma, Van de Loch de la Stockholm, Kaţov de la Circul Mare din Sofia şi înaintea tuturor, tovarăşul Popescu, de la Circul de Stat din Bucureşti, toţi directori de circ dornici să îl aibă pe Nae în programul lor, dar Nae ştie care îi sunt interesele la unsprezece ani…
            O poveste asemenea unui spectacol de circ, în care râzi cu gura până la urechi, care are suspans, în care eroii sunt un pic altfel decât ca în viaţa reală… nu trebuie să plăteşti cu bani sau timp pierdut, este suficient să ai inima deschisă pentru a intra, pentru a te putea bucura ca un copil…gongul este deja la a treia bătaie!

            Temă: Cum spuneam, gongul este deja la a treia bătaie. Cum v-aţi pregătit de spectacol?

Autor: NAE DEŞTEPTUL adică ANNA MÉLIUSZ (18 mai 1920, Cluj-Napoca – 13 ianuarie 1998, Bucureşti) şi JÓZSEF MÉLIUSZ (12 ianuarie 1909, Timişoara – 5 decembrie 1995, Bucureşti)
Copertă şi ilustraţii: Nenea TARU
Traducere: PETRE BOKOR
Titlul original: Én és az oroszlán (1971)
Editura: Ion Creangă


                                  Lector: IOANA RICUS
                                  Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI
                                  Apărut: 1971. Comanda nr. 169. Coli de tipar: 12,75


duminică, 7 octombrie 2012

Farfurii zburătoare


            Mă întreb ce anume din realitate poate fi prins mai bine în cuvintele unei poveşti şi ce anume poate fi prins mai bine în cuvintele unei poezii? În acest moment, mi se pare că povestea expune realitatea asemenea unei fotografii, pe când poezia expune realitatea asemenea unui tablou pictat de un maestru. Fac abstracţie atunci când vorbesc de fotografie de faptul că se poate ţine cont şi aici de compoziţie şi tot felul de legi, care o ridică la rangul de artă, eu am în vedere fotografia de casă, să-i zic aşa, nu pe cea de atelier. Fotografia prinde între marginile sale un moment trecător şi-l transformă într-o eternitate mică, pentru a-l reda ochiului privitor la orice oră va voi acesta. De fiecare dată fotografia va fi aceeaşi şi nu importă ochiul privitor, ea se va oferi cu aceeaşi dărnicie oricui este dispus să uite… sau să se uite? Oricum una dintre astea două, dacă nu cumva chiar amândouă. Şi poeziei îi place momentul, dar nu oricare ci mai ales cel inefabil, cel pentru care trebuie să lupte, pentru a-l prinde, mai bine spus pentru a-l surprinde asupra clipei dătătoare de sens. Există un punct care poate răsturna ordinea normală, firească a lucrurilor… ei bine pentru acel punct, pentru acel moment poezia duce bătălia ei. La fel şi pictorul, el reuşeşte cumva să încarce culorile cu un fluid, care face ca tabloul să fie viu spre deosebire de fotografie care este destul de rece.
            Cartea de faţă este o carte de poveşti, doar nu ne apucăm acum să credem în farfurii zburătoare şi totuşi nu este o carte de poveşti pe de-a întregul, căci pe alocuri sunt prezente momente care răstoarnă ordinea firească a lucrurilor. Uite câteva exemple:
            - venea iarna şi nouă nu ne plăcea iarna decât pentru faptul că dealurile de zahăr rece deveneau dintr-o dată, spre primăvară, de zahăr ars. Şi totul se petrecea într-o singură dimineaţă când noi dormeam.
            - odihna e ca o floare: îi rupi o petală, din ce în ce mai multe şi apoi oboseşti.
            - într-una din zile trecuserăm peste deal înspre pădurea care se zbătea plină de flăcările lui octombrie.
            Momentul care poate schimba sensul lucrurilor este accesibil oricui. Totuşi nu oricine vede o pădure de foioase toamna, vede şi flăcările lui octombrie. Cum treci dincolo de fotografie, rămâne un mister, la fel ca şi intuiţia formidabilă pe care o descoperi împlinită peste timp. Mă refer aici  la comprimarea informaţiei, la un moment dat în carte apar câteva personaje extraterestre care explică unor copii cum pot încăpea o sumedenie de lucruri într-o bilă. Cartea a apărut în 1969 şi nu ştiu cât de accesibilă era pe atunci tehnologia de comprimare/arhivare a informaţiei, prin împăturire şi cu ajutorul unor calcule simple de adunare şi scădere.
            Povestea oferă fotogramă cu fotogramă accesul la o copilărie trăită la ţară, unde toate veneau fără să ne dea cineva de ştire fiindcă aşa veneau dintotdeauna lucrurile şi întâmplările acolo, la ţară. Sub cerul înzestrat cu stele (unele locuite) şi mirosind a iarbă de jur împrejur se presupune că se poate naşte mai uşor întrebarea existenţială. Derulând cu viteza potrivită aceste fotograme obţinem un film despre un tablou celebru.

            Cartea conţine şi germenele viitoarei poveştii Templul otrăvii, apărută în 1970 în colecţia Clubul Temerarilor.

            Temă: Ce v-ar fi plăcut să inventaţi?

Autor: DUMITRU M. ION (26 septembrie 1947, Brăteşti, judeţul Argeş)
Copertă şi ilustraţii: MIHAI SÂNZIANU
Editura: Tineretului


Redactor: GH. D. VASILE
Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU
Dat la cules: 30.01.1969. Bun de tipar: 02.07.1969. Apărut: 1969.
Comanda nr. 8901. Tiraj: 9140. Hârtie: ofset A, de 100 g/m2 . Format:
700 x 1000/16. Coli editoriale. 7,75. Coli de tipar: 8,5. A.: 16887
C.Z. pentru bibliotecile mici: 8R – 93 

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Giumbuş Măgăruş

            Oho, ihi şi iha ce mai poveste ne este dat a asculta. Avem un măgăruş ce-i tare jucăuş şi o fetiţă ce nu-i cuminte ş-avem ş-un surior, ce nu e cântăreţ la cor ci este protector şi-l cheamă Haiducel şi-i îmbrăcat precum vă spun ca un adevărat străbun. Ia fiţi atenţi şi ascultaţi şi singuri cu părerea daţi „I-a făcut cizme şi pinteni ca şi Motanului Încălţat, l-a îmbrăcat într-un cojocel de miel ca pe Barbă-Cot, în pantaloni cu găietane negre şi într-o cămaşă albă ca zăpada, ca pe Gruia lui Novac, l-a încins cu un brâu de piele haiducesc, bătut cu ţinte de-argint şi cusut cu flori şi mărgele, i-a pus pe cap o căciulă miţoasă cum are şi Pepelea cel isteţ, l-a mai înzestrat apoi cu un arc şi-o tolbă plină de săgeţi, cu doua pistoale şi-un cuţit încrustat, cum poartă orice pui de haiduc sau de viteaz din basmele de neuitat.” Să vi-i descriu pe ceilalţi doi ar însemna mult tărăboi căci sigur iute s-ar certa a cui să fie întâietatea, vă las plăcerea de a-i vedea în poza ataşată colea.  
            Povestea se-nfiripă repejor, când măgăruş, Giumbuş cel şmecheruş, a cărui deviză era… dar mai întâi să isprăvesc cu rima căci scrima, mima, prima, stima şi cra-tima nu-mi sunt de ajutor şi parc-aş scrie din topor.
            Da, avem un măgăruş zburdalnic şi sofisticat, care o să facă ce-i place, asta în primul rând. În al doilea rând o să-i placă ce-o să facă. Şi-n al treilea rând n-o să facă decât ce-o să-i placă. Măgăruşul nostru îi dă Ilenuţei un sectaisfat, adică un secret combinat cu o taină şi totul spus ca un sfat, cum să facă să oprească Vremea în loc să fie numai Timp de joc. În scurt timp Ilenuţa îşi va da seama că a făcut o alegere neinspirată şi-l va ruga pe Haiducel, suriorul ei, s-o scape de la ananghie. Ca în orice basm eroii trebuie să se dovedească vrednici şi în putere, sarcinile ce trebuie duse la îndeplinire sunt la înălţimea celor doi prichindei isteţi… să-l facă pe Giumbuş să-şi ceară iertare celor pe care i-a supărat, cum ar veni să-l dezmăgărească; să dea drumul Vremii, aducându-l pe Cuc înapoi în ceasul lui şi să găsească  reţeta-măiastră a Peştelui-Nepeşte. Şi nu este uşor, dar este foarte palpitant şi ritmul sprinţar aş poveştii este susţinut de rima care apare acolo unde este nevoie, sunt paragrafe întregi ca nişte mici poeme în proză. Dacă sunt citite cu glas tare şi accentele cad unde se cade atunci te trezeşti într-o lume de poveşti, devii frate de cruce cu Haiducel şi nu-l laşi din mână până nu-i faci să treacă cu bine prin toate încercările puse la cale de diverşi indivizi certaţi cu bunul gust moral.
            Onomastica personajelor este asemenea unei muzici care te face să zâmbeşti cu bunătate, îl avem pe Harun-al-Magiun, un căpcăun de dulce, care nu se dezice de la apucăturile de căpcăun şi o răpeşte pe Ileana, ducând-o în regatul Haliţi-Cât-Poftiţi, unde alături de duduia Lia Vanilia şi Sultăniţa-Ardeiţa, vor urma tustrele să se mărite, fiecare cu câte un căpcăun, respectiv Harun-al-Magiun şi fraţii săi mai mari sau mai mici Lăcomoi şi Lăcomici. Dar pleacă iute la răzbel suriorul Haiducel şi iată-l că primeşte ajutor de la „Sultan-Hapciu, călare pe-o cămilă cu o cocoaşă cât o bilă. După el veneau fiii săi, prinţul Murat-Bei, beizadea Mustafa-Gogonea şi cel mai mic, beglerbei Mujdei-Ardei, toţi pe cai dihai, cei mai frumoşi din Serai. Urma apoi Aga-Ceapă, pe cea mai iute iapă, ţinând o suliţă verde şi-o ţeapă, în rând cu vărul său, Vistavoi-Usturoi, şi cu Viteazu-Praz în trei zale de atlaz. După ei, în pas exemplar, veneau zece Pândari-Gogoşari în roşii şalvari, şi douăzeci de Ieniceri-Piperi, negri şi focoşi de săreau scântei din ei. Mai mare peste dânşii era cel mai vrednic şi iubit oştean al lui Sultan-Hapciu, anume Hrean cei Iortoman. Alaiul acesta ciudat se încheia cu un sprinten olăcar pre nume Pehlivan-Muştar.” Ceata venită să o salveze pe duduia Lia Vanilia, e şi mai parfumata, e lucru cert, se ştie de îndată… povestea-i minunată şi merită citită toată.

Temă: Alegeţi dintre următoarele animale, pe cel mai potrivit pentru a fi iscoadă(!): măgăruş, iepuraş, ursuleţ.


Autor: GEORGINA VIORICA ROGOZ (15 aprilie 1927, Timişoara)
Copertă şi ilustraţii: IOANA CONSTANTINESCU
Editură: Ion Creangă


Lector: VINICIU GAFIŢA
Tehnoredactor: ELENA GĂRĂJĂU
Dat la cules 19.IV.1974. Bun de tipar 17.IX.1974.
Apărut 1974. Comanda nr. 847. Tiraj 17750. Bro-
şate 17750. Coli de tipar 8,1