vineri, 31 august 2012

Să nu afle Aladin

            Nu m-am întrebat niciodată dacă există povestiri ştiinţifico-fantastice pentru copii. În fapt nu prea mă îndeletnicesc cu SF-ul, prin urmare o astfel de întrebare nu avea de unde să vină. Totuşi, basmul, povestea, SF-ul au ceva în comun şi anume născocirea. Dacă în basm / poveste avem de a face cu fiinţe supranaturale, care populează locuri comune, specifice timpurilor din poveste, în povestea SF avem fiinţe comune, care populează locuri viitoare, asta aşa, în linii mari. Nu intrăm în amanunt, dacă o facem vom constata că sunt posibile toate combinaţiile.
            Spre deosebire de SF-ul pentru adulţi, cel pentru copii are un imperativ şi anume trebuie sa fie încărcat de sensibilitate, de dorinţa de a trăi pentru a prinde vremurile despre care se vorbeşte, trebuie sa fie motivant. Un copil trebuie să aibă repere valide, să aibă la îndemână cărămizi frumoase, atât pentru a construi cât şi pentru... a arunca în adulţii nebuni şi urâţi, care-l împovărează cu diferite sarcini care nu-i aparţin...

            ... şi ce zbor frumos trebuie să aibă o cărămidă frumoasă zvârlită de un copil frumos în capul unui adult nebun şi urât.

            Să nu afle Aladin este o colecţie de patru poveşti SF, scrise pentru juniori,  în care sunt abordate mai multe teme – întâlnirea cu civilizaţiile extraterestre, evoluţia tehnologiei, creaţia, explorarea – într-un fel plin de aventură, ce îţi ţine sufletul la gură. Lumea propusă este mai bună, nu ştiu în ce fel, căci şi acolo este prezentă moartea, accidentul, neîncrederea, dar clar este mai bună. De cele mai multe ori se poate vorbi de doua chei care deschid sensul acţiunilor întreprinse de personaje. Prima este la îndemâna tuturor, căci acţiunea este cât se poate de banală, cealaltă este accesibilă doar celor iniţiaţi şi celor care au încredere să meargă până la capăt, cu riscul de a fi catalogaţi uşor sonaţi. Să te duci în pădure pentru a căuta o pafta din secolul XV, sub îndrumarea unui băiat de 15 ani, care pretinde ca vorbeşte cu câinele împuşcat mortal în ochiul stâng, în timpul unei urmăriri, câine care apare după acest accident viu şi nevătămat, nu e tocmai la îndemâna oricui.
            Să vezi cum arată Agigea lui 2014 – NB, carte a fost scrisă prin 1980 – este ceva ce merită tot efortul imaginativ.  Avem delfini care pot vorbi şi care se dau în vânt după piersici, avem pontoane dotate cu videofoane, avem bazine experimentale unde au loc teste, avem roboţi, avem sirene care zăpăcesc minţile a doi adolescenţi. În fapt nu este corect să folosim pluralul, căci avem doar o singură sirenă, dar cum prototipul există şi funcţionează, pluralul nu poate fi departe. Avem o lume demnă de celebrul cântec Noi în anul 2000, cântec pentru mine trist şi melancolic, dar care te îndeamnă să reflectezi la bunătate şi la faptul că realitatea poate fi şi altfel… a! şi să nu uit, avem borviz, mai avem borviz în 2014. Dacă nici asta nu e fantezie, atunci nimic nu e.
            Lumea fără poveşti e lipsită de farmec…

                        - Şi la ce e bun farmecul?
                        - Dar Mării, la ce-i foloseşte farmecul ei?

            Acesta carte a fost premiată la Concursul European de Literatură pentru Copii, Padova 1982 precum şi de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti.


Temă: Desenaţi un nor pufos.


Autor: GEORGINA VIORICA ROGOZ ( 15 aprilie 1927, Timişoara)
Copertă: DAMIAN PETRESCU
Editură: Ion Creangă.


Lector: VINICIU GAFIŢA
Tehnoredactor: ELENA GĂRĂJĂU

Bun de tipar: 23. II. 1981. Apărut: 1981.
Coli de tipar: 12,5.