duminică, 5 august 2012

Ultimul om de zăpadă

       

            Există un univers mare şi unul mic? Universul mare poate fi înţeles ca un adult şi universul mic ca un copil? Aceste doua universuri se pot întâlni, ba mai mult, este de dorit întâlnirea lor? Universul mic creşte? Cel mare are posibilitatea de a muri? Cum ne dăm seama unde ne situăm? Unde ne place să fiinţăm? Ce culoare au cele doua universuri? La ce predispune existenţa într-unul, dar în celălalt? Unde există mai mult bun simţ? Sunt posibile alegerile libere sau avem de a face cu un determinism mascat…

      - Dar eu nu am mască! De ce nu mi-ai spus ca mergem la carnaval?
      - Nu ai nevoie de mască. Asta este marea provocare, să fii tu însuţi!

            Poveştile lui Titel Constantinescu se construiesc pentru a lega doua lumi diferite. Drumul este creat, accesul însă nu îi este permis oricui. Este surprinzător faptul că nu există concret cineva care să ne împiedice accesul pe acest drum, el este deschis oricui are ochi să vadă emoţia dintr-un fir de iarbă, culoarea unei flori de cais, freamătul derdeluşului sub tălpicile lucioase ale săniilor frumos lunecătoare, roşul bujor din obrazul copilului dornic de zbenguială. Toate acestea sunt emoţii care predispun la visare, la a te sprijini de gard, fără să-ţi pese de vecinul care trece grăbit prin jocul fulgilor nea. Clar, nu te mai poţi juca leapşa pe culori sau pe cocoţate sau gardiana zece – zece, poţi însă să fii conştient, să rezonezi într-adevăr la ceea ce ţi se întâmplă.

      - Şi dacă ţi se-ntâmplă să ai chef de-o leapşa?
      - Închizi ochii şi te visezi mânz alergând după un fluture!

            Îmi place Titel Constantinescu pentru că mă provoacă la un schimb de amintiri. Mă completez pentru câteva zile, îmi simt pentru un timp părţi amorţite pe care am uitat să le mai mişc, nu se produc escare sau atrofieri sunt doar încremeniri în timpi de mult trecuţi. Este cazul ceasului de plastic verde, care arăta mereu aceeaşi oră… este vorba de povestea Fetiţa cu ceas la mână. E vorba de ceasul ăla pe care ţi-l cumpărau ai tăi de la mare, ceasul acela care avea cadran de hârtie şi arăta întotdeauna aceeaşi oră, ceasul acela care avea curea din plastic şi nu stătea prea bine pe încheietura mică a mâini… şi totuşi aşa de împlinit mă simţeam. De asta mi-a amintit Titel Constantinescu, de cum era când eram copil. Datorită acestui lucru îmi plac poveştile din această carte, căci îmi arată ca încă mai pot rezona la emoţia dintr-un fir de iarbă, la culoarea unei flori de cais, la freamătul derdeluşului sub tălpicile lucioase ale săniilor frumos lunecătoare, la roşul bujor din obrazul copilului dornic de zbenguială.


Temă: De cât timp este necesar pentru a rezona la clinchetul unui clopoţel?



Autor: TITEL CONSTANTINESCU (17 februarie 1927, Râmnicu Sărat – 13 mai 1999, Bucureşti)
Copertă şi ilustraţii: CLELIA OTTONE
Editura: Ion Creangă.

Lector: IOANA RICUS
Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU
Dat la cules: 6. VII. 1975. Bun de tipar: 6. XII. 75.
Apărut: 1975. Comanda nr.: 1091. Tiraj: 17500. Bro-
şat: 16500 + legate 1000. Coli de tipar: 5 1/3

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu